Istoria se repeta.

Era o zii linistita de toamna, sau o seara agitata de vara. Nu-mi pot aminti cu certitudine, dar totusi retin un lucru important.
Aveam inca 7 ani atunci cand s-a intamplat totul. Stateam intinsa pe micul covoras roscat desenand pe o foaie de hartie. Eram plictisita si singura.
Priveam nerabtatoare la ceas, gandindu-ma, oare cat va mai dura, pana cand, va ajunge mama acasa. Plecase de mult timp, si nu se intorsese, astfel, gandul meu de copil parasise tainele jocului in favoarea ei.
Asteptam, dar parca asteptarea devenea apasatoare. Privem pe fereastra dar nu vedeam nimic. Doar aceasi strada, pustie...
Dar oare unde era? Nicaieri...
Am asteptat.... dar timpul trecea prea incet... Pana cand... Usa se deschise cu putere, iar ea a intrat rapid in casa. Plangea... Lacrimi amare pe care nu le vazusem de mult timp.
M-am apropiat de ea, nesigura. M-a luat in brate suspinand.
"-Totul o sa fie bine, da?" m-a intrebat ea printre lacrimi.
"-Da...." am ingaimat eu.
Stiam ce se intamplase. Dar nu vroiam a ma gandii... Persoana la care tineam cel mai mult era internata in spital. Era tatal meu, la care ma gandesc si azi.
Dar timpul a trecut, iar el, si-a revenit complet. Totusi trecutul s-a facut auzit azi... Nu sunt mandra s-o spun, dar, imi era dor de acele clipe pierdu-te in spital.
Nu e la fel de grav.... nu inca ...








P.S. [Multumesc tuturor celor care au citit o parte din trecutul meu. Va urma........]